Inimă de cerneală a însemnat reîntâlnirea mea cu romanele de aventuri, cu personaje doar-bune și doar-rele, un fel de reîntoarcere către copilărie, care se potrivește de minune cu vacanța de vară. Evident, exagerez puțin când spun că personajele sunt doar bune sau doar rele. Cornelia Funke le întruchipează atât de bine, încât sezația de realitate se îmbină minunat cu cea de ficțiune, un amestec de care până și Maggie, tatăl ei și mătușa cea excentrică, Elinor, se miră. Maggie s-a născut într-o familie într-atât de iubitoare de cărți, încât m-am simțit un cititor cu adevărat prost comparată cu ei; de exemplu, uneori, foarte rar, uit cartea deschisă, gest pentru care Elinor probabil mi-ar da o palmă și m-ar lăsa fără mâncare o săptămână întreagă, dacă ar fi să locuiesc cu ei. Și, categoric, când plec în vacanță nu-mi iau o valiza întreagă de romane, ci mă mulțumesc cu unul sau două.
Inimă de cerneală este o aventură excelentă, cu personaje negative lipsite de magie, care trebuie să se descurce cu șerpi, incendii și alte intrumente mai la îndemână, referințe la literatura clasică, peisaje italienești și multe-multe cărți. Există și o ecranizare, în regia lui Iain Softley, produsă chiar de autoare, cu care să dați viață personajelor din carte, însă recomandarea mea ar fi să-l vedeți după ce ați întors ultima pagină din carte. O să vedeți de ce.
