Romanul lui Rachel Joyce povesteşte despre călătoria lui Harold Fry spre spitalul aflat în celălalt colţ al Angliei, unde vechea lui prietenă, Queenie, se stinge încet. Desigur, în drumul său, Harold întâlneşte oameni care îi schimbă perspectiva sau oameni a căror viaţă se schimbă fiindcă l-au întâlnit. Aceste lucruri nu sunt însă foarte surprinzătoare pentru o poveste cu acest subiect, ca de altfel, nici faptul că la sfârşitul călătoriei avem de-a face cu un alt Harold decât cel care a ieşit pe poarta casei în pantofii lui de iahting şi a decis să nu se mai oprească din mers.
Nu, ceea ce e deosebit este că transformarea, urmare dorită a oricărui pelerinaj, nu se petrece liniar, din punct de vedere temporal, ci are loc sub forma redescoperirii. Aş fi intitulat romanul Incredibila dez-văluire a lui Harold Fry, dar ar fi fost poate, o pretenţie prea mare pentru ce şi-a propus autoarea. Deşi povestea lui Harold este scrisă cu un anumit simţ al subtilităţilor psihicului uman, şi ar fi fost mult mai valoroasă de una singură, autoarea a decis să scrie romanul într-o formă mai diluată. Istorisirea capătă deseori nuanţe melancolice, iar personajele şi evenimentele care intervin pe parcurs sunt uşor de citit, de parcă nu au apucat, sau nu a fost nevoie să capete cu adevărat substanţă. Spunând acestea, vă invit să citiţi, totuşi, Incredibilul pelerinaj..., pentru că reuşeşte să ilustreze, totuşi, ceea ce şi-a propus, anume faptul că, plonjând în existenţa cotidiană, ne uităm pe noi înşine şi, inevitabil, ne pierdem.
