Autoarea se referă la aceast roman ca la un mijloc de a atrage atenţia în privinţa violenţei asupra copiilor care de multe ori este ignorată din cauza preconcepţiei că astfel de lucruri nu se pot întâmpla oricui. Mă tem că acesta este şi singurul merit al cărţii.

            Un accident groaznic în care unicul fiu al familiei îşi pierde viaţa, petrecut în casa în care erau prezenţi doar părinţii, nu e chiar baza de aur a romanului poliţist reuşit. Câteva personaje-satelit cu intervenţii echivoce, dar nu îndeajuns să ofere piste noi, modul în care este reamintit în mod constant atacul din 2011 din Oslo, fără nici o altă legătură cu subiectul decât suprapunerea temporală, cât şi dedublarea firului narativ între acelaşi subiect şi viaţa personală a personajelor principale ale seriei, toate acestea m-au dus la concluzia că romanul şi-a ratat genul şi că decojit de pretenţiile de literatur poliţistă, ar fi valorat mai mult.

            Cu toate nemulţumirile mele, îl recomand fanilor seriei, întrucât încheie nu doar seria, ci şi povestea cuplului protagonist al acesteia.