Nu vă mint, Immanuel Mifsud e primul scriitor maltez pe care l-am citit și pe care, probabil, îl veți citi și voi, daca puneți mâna pe cărticica asta. Cum nici despre Malta nu prea știu multe (vina mea!), m-am bucurat când am văzut romanul pe masa de noutăți din librăria noastră. Cartea are sub 100 de pagini așa că poate fi citită într-o singură rundă de lectură, lucru care avantajează cititorul în zilele noastre. Însă nu e o carte ușor de citit, sau, ca să mă explic mai bine, nu e o carte ușor de digerat.
Immanuel Mifsud scrie o proză cu puternice accente poetice, o proză a memoriei de tip jurnal de familie, în care vocea naratorului pendulează între amintirea unui tată – erou masculin în al doilea război mondial, apoi tată cu handicap fizic a cărui forță se năruie în mintea copilului – și jurnalul propriu-zis al tatălui, jurnal de front cu toate metehnele și stereotipiile sale. Paginile romanului, sentimental-patetice uneori, alteori lucide în analiza trecutului și dure prin prisma imaginilor rememorate, construiesc această proză duală care tinde spre o confruntare tată-fiu în orice moment, fără a face însă explicit gestul confruntării.
Mi-aș fi dorit, poate, mai multe amănunte despre Malta, despre tatăl prins în război, despre contextul minusculei țări, însă poate că acesta e un motiv bun să mai citesc alte romane de-ale autorului.