A scrie astăzi despre Idiotul lui Dostoievski implică o mare doză de risc, îmbrăcat în mai multe nuanțe. Riscul de a scrie ce au mai scris și alții, riscul de a părea pedant sau fals-elitist, riscul de a o trata cu sinceritate, dar insuficientă profunzime. Așa se întâmplă când autorul devine peste veacuri aproape un mit, în orice caz un monument. Ți-e greu să te apropii de el fără teamă că te vei arde. Îmi asum toate aceste riscuri. Dar ce te faci atunci când personajul capătă o mai mare notorietate decât autorul însuși?

Pentru că Prințul Mîșkin a fost de la bun început mai mult decât un personaj, mai mult decât toate personajele dostoievskiene la un loc, a fost de la început o personalitate, fiind creat de așa manieră încât pare intangibil de real. Este ca o persoană pe care o vezi, dar pe care nu o poți atinge pentru că știi că de fapt nu este reală. Așadar, voi scrie câteva cuvinte despre prințul Mîșkin. Ce îl face pe el atât de special? Îndrăznesc să spun: aura lui hristică. Pentru că el reușește de la un capăt la celălalt al cărții să nu se abată cu nimic de la dogmele credinței creștine. Fericirile de pe Muntele Măslinilor i se potrivesc toate mănușă. Și ca un apogeu, în finalul cărții, pune în practică acea poruncă aparent imposibilă, dată de Hristos cu ocazia Predicii de pe Munte: iubirea de vrăjmaș. Prin Mîșkin, Dostoievski reușește să creeze personajul pozitiv desăvârșit, performanță neegalată nici până în zilele noastre, în toată literatura lumii.