Părintele Arsenie Papacioc a fost, alături de părintele Cleopa Ilie, unul dintre cei doi stâlpi duhovnicești ai României comuniste și post-comuniste. Amândoi vânați și persecutați de Securitate pentru „vina” de a-L propovădui pe Hristos într-o țară în care singurul dumnezeu acceptat era conducătorul țării, ei au rămas tari ca munții și nu au abdicat de la misiunea lor duhovnicească. Chiar dacă pentru aceasta, Pr. Arsenie Papacios a trebuit să îndure inclusiv ani de temniță.  Dar chiar și după această prigonire, el a rămas tot senin și cu sufletul curat.

În volumul acesta sunt redate o mică parte dintre învățăturile sale. Preocuparea lui constantă a fost aceea de a le aminti credincioșilor că mântuirea trebuie să fie destinația finală a oricărei vieți, idealul de la care nimeni nu trebuie să abdice. Firește că de fiecare dată el a oferit și cheile ce deschid drumul spre mântuire, vorbind deseori despre smerenie, despre iubire, despre rămânerea întru dreapta credință, despre practicarea milosteniei, dar mai ales despre grija de a nu cădea în deznădejde, aceasta fiind în viziunea sa calea sigură spre pierderea sufletului.
Ca și în cazul altor duhovnici, Pr. Arsenie Papacioc s-a făcut remarcat inclusiv prin simplitatea cu care vorbea oamenilor, în predica sa negăsindu-se nicio vorbă spusă fără rost, ci fiecare cuvând fiind încărcat de har și de rost.