În legătură cu această carte se impune dintru început o precizare, un avertisment: nu este o carte religioasă, nu are nicio legătură cu viaţa creştinească, altfel spus, nu este recomandată bigoţilor şi cu atât mai puţin pudicilor. Acum, nu trebuie înţeles nici că s-ar isca vreo tornadă de pornografie printre paginile acestei cărţi. Doar vulgaritate în diferite stadii de exprimare.
Dacă ar fi să propun un alt titlu acestei cărţi, care să surprindă esenţa celor 25 de poveşti şi firul roşu ce le leagă şi care să nu inducă în eroare posibilul cititor, i-aş spune simplu: „25 de variaţiuni despre singurătate”. Pentru că Stefano Benni asta şi-a propus: să ilustreze 25 de portrete de oameni singuri. De la cel căruia i-a murit soţia şi a ales să se însingureze în sine, urând inclusiv câinele credincios, la o copilă a străzii de şaisprezece ani, care deşi „curtată” de toţi vagabonzii rămâne tot singură, la aşa-zisul om de ştiinţă ce se străduieşte să descopere cel mai singur om din lume, fără să realizeze că de fapt el este acela, şi aşa mai departe.
Avem aşadar o suită de poveşti de viaţă, cvasi-realiste, poveşti ce se pot întâmpla oricând în preajma noastră sau pe care poate le trăim chiar noi fără să realizăm. Revenind la limbajul vulgar şi la recomandările din prima parte a acestei recenzii, aş îndrăzni să spun că mi-aş dori ca această carte să intre şi pe mâna pudibonzilor. Poate aşa vor face şi ei cunoştinţă cu viaţa reală, cu toate aspectele ei, pendulând între comic şi grotesc, între sinceritate şi impostură, între mântuire şi auto-damnare.
