Literatura japoneză, îndrăgostită de impermanența lucrurilor și de eleganța triseții, transformă durerea în frumusețe, așa încât ai impresia că viețile umane sunt opere de artă fragile, expuse dinaintea ta, prin urmare și mai vulnerabile decât își dau personajele seama. Aici, bătrânețea, pornirile potolite, tristețea calmă sau căutarea nostalgică a trecutului sunt o virtute, în timp ce tinerețea năpădită de pasiuni agită și aduce haosul. Dar, întocmai ca în cazul unui vas de ceai ciobit, doar în cele-două-la-un-loc stă frumusețea.
Ce mi-a plăcut: contrastele (bătrânețe-tinerețe, pasiune-prietenie, iubire-gelozie) și peisajele din Kyōto, pentru care nu am nevoie de imagini ca să mi le imaginez.