Putem întâlni adesea poeţi care îşi păstrează lirismul atunci când se avântă în proză, dar cazurile în care dramaturii îşi dezvăluie în roman întreaga forţă sunt mult mai rare. Primul roman al lui Dario Fo reconstituie perfect cadrele, redă cu atenţie gesturile, mizează excesiv pe replici, pe scurt este un roman-piesă de teatru dintr-un capăt în altul, un fel de curiozitate literară, cel puţin aşa am receptat-o eu, axată pe un subiect “clasic”, viaţa Lucreziei Borgia pe care îl tratează când cu cea mai mare seriozitate a istoricului, cănd cu ironia dramaturgului, când cu nepăsarea scriitorului de ficţiune istorică.
Din păcate, ceea ce nu reuşeşte este să dea viaţă întru totul personajelor, să le scoată din amorţeala cărţilor de bibliotecă, din plictiseala manualelor, să aducă acel ritm pe care sarcasmul şi inteligenţa critică ce se întrevăd doar printre rânduri ar fi trebuit să îl impună poveştii.