Pui mâna pe-o carte și te gândești că deja ai un handicap fiindcă ai văzut filmul și orice rând îți răsună în minte cu vocea lui Norton, pentru că recunoști fraze întregi, netăiate în film și fiindcă așa se întâmplă de obicei, nu poți să ieși atât de ușor din iluzia creată de alții pentru tine. Dar Tyler Durden și Proiectul Haos te prind repede, iar vocea cunoscută se pierde ușor prin fum, transpirație, salivă, lichid refrigerent și săpun, până când nu mai știi nici tu cine vorbește cu adevărat și dacă nu cumva ești parte din marea păcăleală cu care se hărțuiește Tyler. Poate și tu îi faci un semn discret cu ochiul învinețit de deasupra paginilor făcând să i se răcească sângele în vene, pentru că, uite, lucrurile se întâmplă cu adevărat, lupta e reală și e mai mare decăt el, iar singura lui șansă de a mai salva ceva e să te distrugă și pe tine, așa cum totul nu poate fi salvat decât prin distrugere, căci Fight Club asta e, marele meci al distrugerii dinăuntru înafară și înapoi spre centru, ca un Big Bang-Big Crunch la scara unui singur om.