Titlul a fost primul care mi-a atras atenția. Apoi a mai fost o recomandare din partea unui coleg. Este prima carte de Vian pe care am citit-o și m-a cucerit îndeajuns cât să i le iau și pe celelalte. Protagonistul este un tânăr a cărui trăsătură repetată aproape obsesiv pare să fie iritarea pe care o simte față de naivitatea femeilor. E ușor să-l discreditezi: prea tânăr, prea arogant, mare iubitor de femei și sex, oarecum misogin, puțin superficial, lasă imaginea unui băiețel răsfățat și stereotipic clasei sale financiare, deloc tipul de personaj cu care ai empatiza în timpul lecturii. Însă are părțile frumoase: este mânat de intenții bune, iar naivitatea sa este, uneori, doar de aparență. Este un personaj care se remarcă tocmai prin micimea lui intenționată și care nu se ia prea în serios, ceea ce este reconfortant. Ultimul capitol are doar câteva rânduri, pe care îmi permit să vi le arăt, fiindcă nu trădează cu nimic povestea: „Ei bine, recitindu-mi notele, cred că nici măcar o dată nu v-ați spus că cel care a scris e un tip cu studii. Problemă de vocabular? Nu. După părerea mea, e mai degrabă pentru că lipsesc citatele în latină.”
Motorul acțiunii, sau mai degrabă cheia care a pornit motorul, este prietenia. Nu dragostea, ce ușurare, parcă ne săturasem ca acesta să fie motivul. Întrebat de fratele său de ce a ales să intre într-o încurcătură atât de mare pentru o fată, protagonistul răspunde: „E o prietenă și mă deranjează să văd că a ajuns atât de imbecilă.” Pentru că - nu-i așa? – femeile nu-și dau seama...
