În al doilea rând, trebuie să te atenţionez că Femei singure este poezie în proză. Cât de bine s-a metamorfozat Pavese în femeie pentru a reda gândurile şi trăirile femeilor, tu decizi. Cât despre mesajele bine ticluite şi ascunse-n textul din acest scurt roman precum se practică-n poezie, ei bine, aici Pavese este un maestru.
Cel puţin aşa spun filologii de meserie. Adică acei chirurgi meticuloşi care ştiu să utilizeze cu acrobatică dexteritate instrumentele extrem de ascuţite ale ştiinţei lor.
Eu am văzut un alt fel de „La Grande Belleza“. Un Torino, o Romă, o Italie în care tinerii se plictisesc până când sinuciderea li se pare singura opţiune interesantă pe care le-o mai poate oferi viaţa. Tinere femei care caută iubirea, însă o tratează ca pe un joc şi o vânează ca pe o specie pe cale de dispariţie, şi, în momentul în care o prind, îşi dau seama că iubirea implică prea mult bărbaţii care sunt toţi la fel, deci, mai bine renunţi la iubire şi te gândeşti la sinuciderea pe care ţi-o poate oferi viaţa.
Cesare Pavese are o caligrafie perfectă, caligrafie atât de frumoasă încât se vede până şi-n cărţile tipărite în mii de exemplare, ba chiar şi-n cărţile electronice, prin urmare, se recomandă citirea cu mare grijă şi atenţie a acestui roman, alături de o limonadă rece, o pălărie de paie pe cap şi cu niscai poze La Bella Italia la orizont.
