Este foarte ușor să spui despre o carte că e precum un poem. Este cel mai facil mod de a flata un autor și un roman despre care trebuie să vorbești și ai probleme în a-ți găsi cuvintele.

Femei fără bărbați nu este doar un poem ci, mai degrabă, o baladă închinată feminității care trebuie să supraviețuiască în chingile credinței religioase, chingi puternic strânse care le frâng sufletele și trupurile. Femeile lui Parsipur sunt bine ancorate în lumea și cultura iraniană, în credințele și cerințele societății iraniene, tocmai de asta ele și reușesc să evadeze într-o lume magică pe care doar orientalii o pot vedea, trăi și simți. Da, îi invidiez pentru asta.

Parsipur mi-a adus aminte de Rushdie prin întorsătura pe care o ia viața personajelor, iar romanul are motive specifice realismului magic. Mesajele subliminale care fac trimitere la cultura persană te fac să vânezi fiecare propoziție pentru a prinde înțelesul ascuns pe care Parsipur vrea să-l transmită. Deși poate fi considerat un volum elitist, absolut orice cititor se poate bucura de scriitura și izul de magie și basm pe care Femeie fără bărbați le aduce, chiar dacă nu are cunoștințe profunde despre cultura arabă.