Kira brodează. Și brodează excepțional. Mâinile sale sunt atât de talentate, încât atrage atenția conducerii asupra sa. Tatăl îi dispare la vânătoare când încă nu era născută, iar mama îi moare recent, lăsând-o singură în fața femeilor care o urăsc pentru că, având un picior strâmb, nu este utilă societății. Însă Jamison, apărătorul din partea statului la procesul intentat de Vandara o salvează și o trimite într-un apartament în care Kira trebuie să brodeze haina Cântărețului care, o dată pe an, spune povestea umanității până în prezent. Aici îl cunoaște pe Thomas, un alt copil, care sculptează toiagul Cântărețului cu momente din lungul poem, pentru a-l ajuta pe acesta să țină minte versurile. Însă lucrurile se complică în momentul în care Annabella, bătrâna care o învață tainele colorării firelor de ață pe Kira, moare subit după ce-i spune tinerei că în pădure nu sunt monștri, iar Kira îi spune acest lucru lui Jamison.
Oricât îmi doresc, nu reușesc să mă împac cu scriitura lui Lois Lowry și pace. Pur și simplu Lowry nu-mi intră sub piele. Pot să înțeleg de ce place tinerilor cititori, pot să înțeleg ce apreciază aceștia și ce-i entuziasmează, dar nu pot să trec cu vederea erorile mari de logică și de construcție pe care autoarea le face. De data asta scriitura este ușurică și la îndemână, însă modul în care povestea este construită năruiește tot interesul pentru carte.
