Lavinia Branişte revine după volumul de la Casa de pariuri literare – Cinci minute pe zi – cu un nou volum de proză scurtă. Textele de câteva pagini au mereu în prim plan o voce feminină, cuminte, timidă, fragilă, deseori frustrată şi plină de complexe. Aşa se face că toată proza Laviniei Branişte respiră un aer intimist, minimalist (fie că acţiunea se petrece acasă, la birou, în maşină sau în tren), cu câteva personaje şi multe probleme uzuale, obişnuite cititorului român, pentru care autoarea găseşte sau nu, în cele mai multe cazuri, o soluţie de final.
Surprinde vocea personajului feminin, o voce care leagă prozele între ele şi care creează senzaţia de roman şi nu de proză scurtă. Fără să fie spectaculoase sau pline de suspans, textele conturează o biografie a zilelor noastre şi a vieţii tinerilor din România (serviciu, şcoală, familie, prieteni, sexualitate) – o biografie autentică, nici dură, nici estetizantă, ci mai degrabă atentă la detaliile şi nuanţele care redau acel sentiment de familiaritate pe care îl avem şi atunci când privim un film românesc recent.