Într-un trecut inimaginabil de îndepărtat, în Danemarca, Hans Christian Andersen publica Ole Lukoge, Ole cel care are ochii închişi. Prezenţă extrem de agreabilă acesta îşi petrecea nopţile sărind geamurile copiilor - totdeauna cu umbrela sub braţ - un personaj foarte atent, cunoscător al tuturor poveştilor fascinante. Ole, apare de altfel în folclorul mai multor ţări europene, cunoscut ca Omul de Nisip. Cel care păzeşte somnul, şi dăruieşte vise, presărând nisip magic pe pleoape închise în spatele cărora încep cele mai fantastice călătorii.
Un număr infinit de generaţii în viitor, Danemarca e o unitate insesizabilă a Imperiului Galactic. Shai-Hulud, Viermele de Nisip, străbate semisentient şi orb subsolul Arakisului, cea mai ostilă dintre toate lumile imperiului, în adâncurile căreia se formează melanjul. Şi melanjul la fel ca praful magic al Omului de Nisip te trimite în călătorii complexe în subconştientul tău sau al altora, îţi promite nemurirea şi puterea de a vedea viitorul, e folosit în neuroprogramare spirituală, în plus visatul excesiv sau în condiţii nerecomandate te transformă într-un adevărat mutant: vezi cazul navigatorilor Ghildei Spaţiale care pot împături continuumul dorindu-şi excesiv de precis destinaţia şi timpul dorit. Shai Hulud, cel care călătoreşte prin pustiu e un mesager al viselor, el îşi creează o lume ostilă, trecând prin trei cicluri de moarte rituală, toate generatoare de energie, construind o formă cu totul nouă de fiecare dată, iar rezidul acestui proces e Mirodenia, lumea viselor lucide şi a manipulării conştiinţei. Solitar şi extrem de agresiv, nemuritor şi aproape indestructibil, nu e nici pe departe singurul subiect al cărţii, chiar departe de a fi axul central.
Personajul principal e Arrakis. E o planetă, un deşert uriaş, străbătut de munţi impracticabili, de furtuni de nisip care sfâşie metalul elicopterelor de pe schelet şi apoi scheletul, Viermii i-am menţionat deja, apar şi în vise, pot fi şi chemaţi dacă ai curaj. Dar Herbert nu s-a oprit la asta. Magia, mirodenia, curiozităţile naturii nu sunt idoli la care te închini, nu sunt centre ale interesului spiritual sau tehnologic, şi cartea nici nu e construită pe găselniţe lucitoare făcut să-ţi ochii.
Povestea e un fel de ficţiune istorică, şi asta incluzând glosar, referinţe bibliografice şi citate, o descriere extrem de detaliată şi realistă din istoria unui Imperiu Galactic care a renunţat la tehnologia informatică, atmosfera e de sistem feudal, casele Harkonenn şi Atreides sunt rivale de moarte în adevărat spirit medieval, Împăratul pretinde că încearcă să aplaneze dispută prin ceva ce arată a complot, dar nici asta nu e tonul general al romanului, aventurile nu sunt nici picareşti, nici puerile, tensiunea e menţinută mereu dincolo de supriză imediată, ceva mare se anunţă de la un capitol la altul, o călătorie iniţiatică la capătul căreia nici călătorul, nici drumul nu vor mai fi la fel. Nici măcar Viermii de Nisip.
Elementele universului prezentat sunt fascinante fiecare în parte, fără să devină obositoare prin repetiţie sau subliniere excesivă, lucrurile se schimbă constant, atmosfera, deşi ireală uneori prin amestecul de teorii, stiluri, perioade şi combinaţii de elemente religioase, îşi păstrează constant naturaleţea, convingerile personajelor sunt sfărâmate fără milă, şi recreate şi sfărâmate din nou şi variantele rămân perfect nelimitate.
Subiectul romanului, varietatea personajelor şi a sentimentelor implicate, chiar şi numărul mare de urmări, unele scrise de el, unele de fii săi, una chiar de un autor român, toate la un loc mă duc fără să vreau cu gândul la Solaris al lui Stanislaw Lem. Şi ştiu că nu ar trebui, ştiu că acolo decorul se limita la câteva camere, iar personaje noi nu primeai mai mult de unul pe zi, indiferent cu câtă dexteritate i-ai fi aruncat în spaţiu.
Dar există lumea visului, în care orice ar fi e la fel şi oricât şi oricum le-ai amesteca, sentimentul pe care îl ai la trezire e acelaşi. Citind Dune, cu toate detaliile atât de fin legate între ele, alcătuind un univers atât de viu şi de complet, mă gândesc la personajul polonezului Lem, examinând prin hublou suprafaţă în continuă mişcare a planetei făcute din gânduri, la structurile incredibil de complexe şi aparent inutile minuţios descrise în jurnalul de bord şi la natura umană în varianta ei simplă sau la un loc cu Dumnezeu. Ce şi cum e sufletul, ce dimensiuni ne-am dori să găsim în el, şi dacă nu cumva ar fi prea mult.
