Nuvela de 100 de pagini a lui Zweig se citește repede, preț de o cafea lungită într-o după-amiază leneșă de vară. O nuvelă de bună calitate, cu două personaje memorabile și un narator folosit ca pretext pentru poveste. Ne aflăm la începutul secolului XX, într-o stațiune de lux. Pentru cei veniți să se relaxeze, plimbările și mesele luate împreună dau impresia de familiaritate și stârnesc motive pentru apropiere sau, dimpotrivă, bârfă. Faptul că unul dintre chiriașii stațiunii este părăsit de soție pentru un tânăr pe care-l cunoscuse cu o zi înainte, lăsând în urmă căsnicia și doi copii, ei bine, această faptă nedemnă de înalta societate aduce cu sine o întreagă polemică între cunoscuții stațiunii. Naratorul nostru surprinde, însă, luând apărarea femeii și motivându-i gestul prin acea logică ciudată a destinului de a modifica viața unui om în clipa în care se îndrăgostește.

Și când sunteți convinși că subiectul nuvelei este atins și deja știut, chiar în acel moment, naratorul nostru se simte obligat să asculte confesiunea doamnei C. – una dintre cele mai respectate doamne aflate în acel moment în stațiunea franceză. Confesiunea este aparent șocantă, atentă în detalii, plină de suspansul și de dramatismul memoriei unei femei în vârstă care a trăit toată viața în înalta societate, după condiția și morala acestei societăți și a avut ocazia, da, pentru douăzeci și patru de ore, să sfideze logica și norma propriei biografii. Acele douăzeci și patru de ore, pomenite și în titlu, sunt orele în care Doamna C. s-a aflat în situația Henriettei, soția mult bârfită, care și-a părăsit familia pentru un tânăr abia întâlnit. Confesiunea și rememorarea evenimentelor devine prilej de spovedanie, de căință și, cumva previzibil, de înțelegere târzie și împăcare cu propriile decizii și gesturi.

O nuvelă simplă, scrisă bine, poate puțin prea moralistă pentru gustul meu. Însă o nuvelă de citit și de păstrat în bibliotecă.