Dacă pictorița mexicană Frida Kahlo ar fi scris poezii, cu siguranță că ar fi semănat izbitor cu cele ale Adrianei Carrasco. Sau poate că poeta s-a întovărășit în duh cu pictorița. Pentru că energia care răzbate din versurile Adrianei este îmbibată cu parfumul sufletesc al Fridei. Aceeași revoltă, același noncorformism, aceeași iubire de patrie, același patos revoluționar.
Imaginile aparent dadaisto-suprarealiste construite de aceasta pot fi asemănate cu picturile Fridei despre care Breton a spus că sunt suprarealiste, iar ea a tăgăduit, afirmând că pictează doar propria ei realitate interioară.
Adriana are Mexicul ei interior, populat de mexicani cu sânge clocotitor, nu de fantome speriate de despoți dominatori. Ea iubește acest Mexic așa cum înțelege ea iubirea: dură, dar sinceră. Limba iubirii sale este limba străzii. Limba revoltei sale este limba străzii. Limba tăcerii ei este limba celor care preferă să-și piardă limba decât să tacă.