Dacă ați jucat vreodată un joc online (să zicem sacrosanctul Dota) și pe la miezul nopții, când victoria e în toi, pică curentul și tot cartierul se cufundă în beznă, vă așezați pe marginea patului acum că totul s-a sfârșit pentru că nu aveți lumânări în casă și telefonul dumneavoastră mobil e în poșeta cuiva din brațele altcuiva (poșeta e în brațele altcuiva), în momentul acela ați pășit din pod și fără să vreți în "Detectivii sălbatici" de Roberto Bolano. În clipele acelea, când lumea se încăpățânează să fie nimic și să rămână neclintit așa, stând pe marginea patului, cu ochii țintă la fuiorul ninsorii ce obișnuia odinioară să ia forma peretelui, dacă nu adormi, în căpățână îți pot apărea tot felul de lucruri bizare (de exemplu, faptul că ești un pinguin), fie că e vorba de un pește plutitor pe sub tavan (să-i spunem Rab, deși Rab e o specie de femeie plutitoare pe sub alt fel de bolți, mai mult de mătase și mai mult ale palmelor), fie că e vorba de nereușite, ale altora mai degrabă decât ale noastre pentru că e întotdeauna mai ușor să ajungi în casă pornind din fundul curții decât dându-i ocol (întunericul e mai mereu ceva cuplat la un preceva siropos) sau post-nereușite (ale noastre, de data aceasta) ale căror cicatrici realizăm descumpăniți că aidoma nereușitelor apar la noi pe piele, se manifestă în cadrul tenului (cum se exprima filosoful acela existențialist german căruia i-am uitat numele și n-o să ni-l amintim vreodată, Paul Ricoeur ne șoptește Rab dar noi știm că nu este el pentru că Paul Ricoeur este altcineva).
Ce ne mai poate apărea sub frunte în acele clipe? Mitul peșterii, de pildă, și faptul că nu ne-a trecut niciodată prin cap ca reîntoarcerea în peșteră și pe patru picioare era de departe cea mai la îndemână cale de redobândire a liniștii și păstrare a ei cu șanse rezonabile de succes, dar că acum este prea târziu, faptul că aveam jocul în mână dar, din pricina penei de curent el e pierdut și imposibil de recuperat, faptul că bezna care ne întovărășește este mai mult decât ceea ce este, este și ceea ce ea nu este, lucru (și el poate fi ceea ce nu este) pe care nu vroiam să-l conștientizăm sau nu în clipele acestea, faptul că nu știm în continuare unde e cutia de cafea pe care am căutat-o toată dimineața, iar cutia de cafea este după perdea, ca Ana Blandiana în poezia aceea sau în timp ce scria după perdea poezia ei în care nu apare nicio cutie de cafea până la urmă.
Stăm de cincisprezece minute lângă Rab, în mormântul înghețat al beznei, și ne dăm seama fiecare că primul care va ieși de aici îl va lăsa pe celălalt să se sufoce în aburul înghețat ce se evaporă de sub această prelată tulbure și amară. O întreb ceva, ea îmi spune "Ora 5" și îmi face un gest obscen. Îmi pun mâna la ochi deși e întuneric și nu am cum să-l observ. Mă întreabă "De ce-ți acoperi ochii?", eu răspund "Să nu văd cine sunt" și ea se întristează. Iată că a venit curentul și în locul umbrei ei a rămas o pată de lumină. Iată că am închis cartea și în locul fluviului de întuneric, mărginit de două capete de lumânare (jurnal) al romanului a rămas un insesizabil vârf de diamant.
