Când a publicat prima ediție a cărții Despre îngeri, în 2003, Andrei Pleșu, receptat aproape în unanimitate ca filozof, a uimit pe toată lumea. Și în special, mediul teologic. Cu atât mai mult cu cât tema aleasă de acesta avea menirea de a umple un spațiu lăsat gol, conștient sau nu, de către toți teologii dogmatiști oficiali (într-un interviu acordat lui Sorin Dumitrescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae afirma că nu s-a ocupat niciodată de problema îngerilor, considerând mult mai importantă dogma hristologică). Uimirea a fost cu atât mai mare cu cât Pleșu a realizat o lucrare foarte bine documentată. Astfel, el aduce în dezbatere, poate pentru prima dată, ideea conform căreia Platon ar fi intuit existența îngerilor, denumindui-i însă „daimoni”.
De asemenea, el realizează și un paralelism deosebit de frumos între oameni și îngeri, prin care propune o viziune echitabilă a rapoartelor dintre aceștia: sunt îngerii deasupra oamenilor, dar din altă perspectivă și oamenii sunt mai presus de îngeri. Ineditul lucrării se dezvăluie în cea de-a doua parte a acesteia, unde autorul propune și susține corespondențe între îngeri și o sumă de „categorii aristotelice”: îngeri și zile, îngeri și litere, îngerii națiunilor, intelectul ca înger ș.a.

În scurt timp, lucrarea sa a fost recunoscută ca una de referință, fiind inclusă pe listele bibliografice pe tema îngerilor de către toate instituțiile teologice. Din fericire, Andrei Pleșu nu și-a epuizat cu această lucrare entuziasmul față de studiul teologiei, revenind peste doar câțiva ani cu o nouă lucrare ce, îmi place să cred, l-a confirmat ca teolog: „Parabolele lui Iisus - Adevărul ca poveste”.