Am văzut filmul Io non ho paura. M-a impresionat. Am rămas cu ochii-n gol și nu reușeam să înțeleg genericul de sfârșit. Mai apoi am descoperit și cartea: Mie nu mi-e frică. Am citit-o și nodul în gât a revenit la fel de intens. Ba chiar mai intens. Aproape ca un ștreang.
Cum vrea Dumnezeu nu este altfel. La fel de puternic, la fel de abil și extraordinar de bine scris. Ammaniti își mitraliază cuvintele către cititor. Senzațiile sunt intense. Evenimentele intempestive. La fel și sentimentele care te încearcă pe măsură ce înaintezi în carte.
Un tată alcoolic neonazist și fiul său sunt prinși în dragostea pe care și-o poartă unul altuia, pentru că atât au pe lumea asta. Se au unul pe altul și nimic mai mult. Ce-i poate scoate din mizerie? Providența? Dacă providența este un bancomat, atunci da. Doar că providența nu este doar un bancomat, ci tot ce înseamnă lumea înconjurătoare. Și Dumnezeu vrea ca Rino, Cristiano, Brânzilă și Danilo să știe că sfârșitul lumii nu este un proces planetar ci că fiecare persoană în parte îl are pe al său.