Cea mai bună ecranizare a Criticii Raţiunii Pure ar fi făcută, cu siguranţă, de Kusturica. El s-ar pricepe de minune să redea scandalul pe care, la apariţia cărţii, l-au făcut empiriştii şi raţionaliştii deopotrivă atunci când şi-au luat catrafusele şi au tulit-o care-ncotro cu sarsanelele pline de propoziţii sintetico-a priori, cu definiţiile lor ostensive, cu argumentele lor ontologice, cu tot felul de concepte goale şi intuiţii oarbe şi cu toată şleahta de metafizicieni.
Se zice că şi astăzi mai poti auzi, când e linişte deplină în bibliotecă, huruielile si zdrăngăniturile care au însoţit această mutaţie îndeobşte numită revoluţie copernicană acum 233 de ani. Ce-i drept, preţul plătit pentru carte se măsoară în lungi ore de cercetare făcută, de multe ori, cu îndrumările specialiştilor alături.
Dar se mai spune că, atunci când Kant îţi pare prea scrobit sau prea ţâfnos, poţi rosti o incantaţie care o să domolească scrierea de-ndată. Ca şi descântecul, incantaţia se fură, dar am să vă spun numai cum începe: Gavagai...
