Sunt rare cazurile în care admirația pentru o operă de artă să nască o altă capodoperă literară. Poate cea mai cunoscută înfăptuire de acest fel este Ispitirea Sfântului Anton a lui Flaubert, inspirată de pictura omonimă a lui Breughel. Miguel de Unomuno reușește la rândul lui o asemenea performanță, transpunând în versuri, concretizate într-un poem-bloc în cinci părți, admirația sa față de pictura lui Velazquez înfățișându-L pe Hristos răstignit. A luat, astfel, naștere unul din cele mai importante poeme religioase ale secolului XX.

Ediția de față a Cristului lui Velazquez este un eveniment literar de mare importanță pentru cel puțin trei motive, toate datorate în exclusivitate lui Sorin Mărculescu. Mai întâi, deoarece aceasta este prima traducere românească integrală a poemului lui Unamuno. Mai apoi, pentru că traducerea este una cvasi-academică, fiind însoțită de o mulțime de note și comentarii, precum și de bibliografie. În cele din urmă pentru că este precedată de o biografie generoasă a autorului, în care accentul nu cade atât pe viața și opera lui, cât mai degrabă pe concepțiile sale filozofico-religioase. Chintesența acestei gândiri poate fi surprinsă în următoarele cuvinte: „Religia mea este căutarea adevărului în viaţă şi a vieţii în adevăr, chiar fiind conştient că nu le voi afla în timpul vieţii; religia mea este lupta neîncetată şi neobosită cu misterul; religia mea este lupta cu Dumnezeu, de la ivirea zorilor până la căderea nopţii, precum se spune că a luptat Iacob cu El. Şi o cânt, mai bine sau mai rău, cu vocea şi auzul pe care mi le-a dat Dumnezeu, pentru că nu o pot face raţional. Iar cei ce văd judecată şi logică, şi metodă, şi exegeză mai curând decât viaţă în aceste versuri ale mele rămână cu ale lor, căci nu le voi atinge inima cu arcuşul viorii, şi nici cu ciocanul”. Facem astfel cunoștință cu un precursor al existențialismului creștin.