Secolul XX poate fi privit, prin intermediul  memorialisticii şi al biografiilor, în cele mai diverse moduri: ştiinţific, dacă îi citim, de pildă, pe Einstein sau Feynmann , “istoriceşte” – într-o enciclopedie a Războiului Rece, muzical, literar, filosofic, etc. Aşa că, de ce nu şi artistic?
Amintirile lui Peggy Guggenheim reuşesc să reconstituie o bună parte din arta secolului XX cu care viaţa acesteia s-a identificat de fapt. Grabită cu propriile amintiri, Peggy Guggenheim oferă una dintre puţinele cărţi de memorii care nu lasă nici o clipă clipă cititorului impresia vinovată de voyeur. Poţi privi chiar şi momentele intime din viaţa unui om, istorisite de către acesta, fără a avea senzaţia că priveşti pe gaura cheii, ci doar pe aceea a musafirului binevenit într-o lume şi într-o societate pe care puţini ne-o putem închipui şi în care, cu siguranţă nu ne putem întoarce. Remarca finală a cărţii ne lămureşte şi de ce:
“Secolul XX a produs deja suficient. Nu trebuie să ne aşteptăm la mai mult. Din când în când, un câmp trebuie lăsat necultivat. Artiştii încearcă prea mult să fie originali. Iată motivul pentru care avem toată această pictură care nu mai e pictură. Ar trebui să ne mulţumim deocamdată cu ce a produs secolul XX – Picasso, Maitisse, Mondrian, Kandinsky, Klee, Léger, Braque, Gris, Ernst, Miró, Brâncuşi, Arp, Giacometti, Lipchitz, Calder, Pevsner, Moore şi Pollock.  Astăzi este vremea colecţionării, nu a creaţiei. Haideţi cel puţin să conservăm şi să le oferim oamenilor toate marile comori pe care le avem.“