Cine s-a plimbat într-o zi însorită, fiindcă mai degrabă atunci îi întâlnești, prin centrul orașului (oricare oraș), sau pe lângă gară, sau prin orice loc cât de cât populat, poate să empatizeze cu personajul lui Pascal Bruckner și cu repulsia pe care o simte față de oamenii străzii. De fapt, cu oroare, îmi dau seama că empatizam puțin chiar și cu soluția lui „excentrică” și radicală, ba chiar m-a înfuriat puțin greutatea cu care și-o ducea la împlinire. Oricât de „urâtă” și neumană este această empatie, și tu, cititorule, o s-o simți, fiindcă „civilizații” de noi n-o să poată privi niciodată problema de la aceeași înălțime cu ei. Și dacă ar fi să ne punem în papucii lor de-adevăratelea, așa cum a făcut-o Antonin Dampierre, cine garantează că nu ne-am lăsa prinși în aceeași capcană?
Ce mi-a plăcut: lectură antrenantă, imagini vizuale și olfactive foarte puternice.
Ce nu mi-a plăcut: aceleași imagini vizuale și olfactive foarte puternice mi-au zgândărit puțin sensibilitățile.