Au trecut câţiva ani de când am început s-o citesc – o deschid la întâmplare în anumite zile, la anumite ore şi simt că pot să recunosc această vastă singurătate şi pot să mi-o asum ca pe ceva indispensabil vieţii.

Oraşul în care Bernardo Soares nu îşi trăieşte, ci îşi gândeşte existenţa este Lisabona scăldată de apele oceanului, unde fiecare zi pare a fi ziua începutului lumii în lumina nemiloasă a soarelui. Lipsa de acţiune anulează timpul, introspecţia ţinând locul tuturor manifestărilor practice ale vieţii. Bernardo Soares este totul sau nimic, este acum, nu altă dată, este începutul şi sfârşitul şi este un personaj extrem – arhivar al stărilor sufleteşti, posesor al unei cunoaşteri enciclopedice, dedicat unei ocupaţii singulare – aceea de a documenta cu minuţiozitate setul complet de posibilităţi şi resurse care definesc umanitatea din om.

Bernardo Soares este un creator de castele de nisip, la adăpost de bunul mers al lucrurilor. Treaba lui nu se termină niciodată, nici tristeţea, nici doliul. Ascet de nevoie, cel mai puţin om dintre toţi oamenii, el deţine toate răspunsurile şi, cu toate acestea, nu posedă nimic şi nu reprezintă nimic concret. În urma lui însă rămâne fericirea inexplicabilă de a-i citi rândurile.