În anul 1958, Gellu Naum, considerat părintele suprarealismului românesc, face o breșă în creația sa, publicând o primă carte pentru copii: Cel mai mare Gulliver. Un an mai târziu, repetă isprava, publicând Cartea cu Apolodor, „celebrul pinguin tenor”, devenită peste timp un adevărat bestseller al literaturii pentru copii. Ceea ce dă însă farmec poemelor cu pinguinul rătăcitor este, cu siguranță, substratul lor ideatic. Cartea nu este, în fond, un volum pentru copii, ci o critică acerbă adresată oamenilor mari, care se comportă de multe ori prostește, nebunește, alegând hazardul în locul lucidității, lăsându-se purtați prin lume și prin viață de o inerție impersonală și depersonalizatoare.

Așadar, Cartea cu Apolodor este, mai degrabă, un tratat de psihologie și sociologie, construit sub forma unei fabule moderne, în care tipologiile omenești sunt camuflate în spatele măștilor de animale. De altfel, sunt prezente în cuprinsul cărții și anumite personaje deloc prietenoase: tâlharul din Connecticut și întreaga sectă Ku-Klux-Klan, precum și căpitanul Cyrus Smith, puse în situații ce nu fac apanajul copilărie: otrăvirea, amenințarea cu arma, sechestrarea în lanțuri sub formă de statuie, dar pe care copiii le percep ca simple jocuri, datorită formulării ritmate și a complexului de circumstanțe care rămât totuși în sfera ludicului.