Când am citit prima dată Henry și June, undeva prin liceu, nu știam dacă să fiu oripilat, fascinat sau dacă nu cumva am dat peste un manual despre un stil de viață pe care să-l urmez.

După câțiva ani și pe când eram prins în vâltoarea anilor de facultate, am recitit Henry și June și mi-am dat seama că, dincolo de nebunia cărnii, sufletul este cel care cerșește atingeri aprinse pentru a-și găsi pacea…

Anais Nin nu este ușor de digerat, cel puțin nu de către mine, pentru că scrie cu și din toți porii. Mai, mai că o simți cum se materializează lângă tine, aproape că-i simți trupul lipit de tine, îi simți mirosul, tremurul, vibrato-ul coastelor și coapselor care se trag, retrag într-un dans nebunesc și hipnotic ce te face să uiți de realitatea imediată.

Nin are o forță magică în scriitură care transformă sexualitatea și felul în care te raportezi la ea când o citești  într-un act divin. Scriitura nu are, însă, nimic de-a face cu literatura pentru că verbele, propozițiile ei transpiră viață pură. Nu e tur de forță, e tăvălugul senzațiilor care ne năpădesc zi de zi și pe care, uneori, uităm cum ar trebui să le trăim.