“În prima zi petrecută în România m-a copleşit întreaga tristeţe a continentului”.
Stasiuk nu călătoreşte ca un turist, nu colindă, nu caută nimic. Cutreieră. Rătăceşte împins doar de pasiunea pentru degenerare, pentru reciclare şi pentru lucrul care nu a ajuns încă să fie ceea ce ar fi putut fi. Vede Europa de Est aşa cum noi, pasionaţi de modernitate cu infinitele ei superficialităţi, ne-am dori să vedem Vestul şi arhicunoscutele destinaţii turistice tradiţionale. Doar că niciodată nu am putea surprinde printr-o frază frustă, limpede şi senină, întreaga esenţă a lumii şi a ţării în care vom fi poposit, aşa cum o face Stasiuk. Călătoria spre Babadag reuşeşte să transforme piaţa din faţa bisericii din Jambłona Lacka, portretul lui Lenin din Tiraspol, gara din Delatin dimineaţa în zori, magazinul alimentar din Livezile, acea casă din Răşinari, locul în apropierea căruia a trăit Danilo Kiš in timpul războiului, faleza din Sarandë, crâşma din Soroca în cea mai fină şi mai expresivă literatură.
Citatul preferat? “(în Roşia) În case existau fără îndoială ceasuri, dar mecanismele şi arătătoarele lor se învârteau în gol”.