Proză scurtă, una dintre cele foarte bune. Rar mi-e dat să întălnesc scriitori de proză scurtă care să-mi placă, pesemne e nevoie de ceva talent special în afară de cel al literaturii. Auzisem despre Augustin Cupșa că a mai scris scenarii de film; se simte. M-a uimit, ce mai. Din prima poveste am ținut minte imaginea câmpului cu maci în zilele de vară suedeze, de iulie, când soarele aproape că nu apune. Și definiția nimicului, așa cum o dau Bumb și Furtunache. Profesorul Bumb este un om aproape constant beat, geniu și curviștin. Se putea altfel? Scriitorii, dacă nu îmbracă genialitatea în beție, o fac în boală sau în nebunie, ca și cum ar fi o excepție abominabilă ce trebuie repede corectată de natură. În a treia povestire, alta care mi-a atras atenția, Eva, Paul și Așiel merg la o aniversare. Triunghiul amoros at its finest, așa cum mi l-am imaginat dintotdeauna că ar trebui să fie (șezând pe scaunele reci din metrou cu Eva între ei?).

De ce-mi place mie Cupșa? Fiindcă-i supra-realist, dar „supra” în sens locativ, doar atât. Literatura lui pare să plutească deasupra realului așa cum înot eu deasupra „podelei“ în piscinele puțin adânci și mă lovesc în bălăceala mea atunci când uit să-mi ridic bazinul suficient de mult. Așa și la el: poveștile îi sunt aproape-reale și nu te-ai prinde că nu ar fi așa până nu dai de un amănunt neînsemnat care să-l dea de gol, ca-n filmul Trainspotting, când personajul își vâră capul în toaletă și se trezește în ocean.