Romanul lui Jachym Topol aduce în prim plan o realitate a vieții postcomuniste, și anume, aceea a neputinței de-a uita cruzimile și atrocitățile închisorilor și lagărelor de concentrare. Traumele provocate oamenilor nasc în aceștia și în urmașii lor dorința de a menține vie amintirea durerii și-a suferinței.
Protagonistul, un tip ce pare a fi destul de naiv și care acceptă lucrurile așa cum sunt, relatează încercarea din două orașe, a două grupuri complet diferite, de a aminti oamenilor de durerea și moartea ce au pus stăpânire pe cele două orașe în timpul ocupației naziste. Protagonistul, unchiul său, Lebo, și un grup de străini „căutători de priciuri” încearcă să salveze orașul Terezin folosindu-se de amintirea lagărului nazist ce-a luat mii de vieți. Metoda prin care aceștia vor să trezească orașul la viață este atragerea turiștilor și a atenției mass-media asupra cetății-închisoare Terezin. În schimb, în Chatyn, Belarus, un grup de fanatici doresc același lucru, dar încearcă să-l obțină printr-o metodă mai non-convențională: înființarea unui muzeu, precum în Terezin, dar mult mai real și șocant, al ororilor războiului.
Atelierul diavolului mă duce cu gândul la răul pe care-l sădește în urma sa un război, amintirea acestuia și-a ororilor petrecute în închisori și lagăre distrugând minți fragile mult timp după sfârșitul său.