Piesa ce dă numele acestui volum este o bijuterie a teatrului absurd, autorul ilustrând din tușe ”strâmbe”, dar ferme, traseul omului, de la pierderea identității personale la pierderea umanității. La început este pierderea orizontului, apoi încețoșarea idealului (scopului). Urmează pierderea logicii discursului și amputarea gândirii, apoi diluarea demnității personale în deșertul disperării existențiale. De aici până la pierderea totală a umanității mai este doar un pas; iar acesta se face prin orbirea definitivă a minții și prin muțenia oricărei forme de rezistență.
Replica ce surprinde cel mai bine esența teatrului lui Beckett este: ”Omul devine la fel de orb ca destinul”.